Dragă Diana,

     Miroși a vanilie și a frumos și tare aș fi vrut să te cunosc. Mi-ai intrat în suflet cu ideile tale despre dragoste și sine și acum doar la asta mă gândesc. Spuneai că nu vrei să înțelegi, vrei să iubești și îmi dau seama câtă dreptate aveai. Ai.
     Știi ce rău îmi pare că nu mai ești? Aș vrea să fii, să pot să-ți dau scrisoarea asta pe bune. Să fiu prietena ta, să îți spun mulțumesc, mulțumesc Diana, că mi-ai deschis ochii. Că m-ai făcut să văd ce pierd. Că ești minunată  și vanilată.
     Am vrut să îți scriu scrisoarea asta încă de când am început să îți citesc cartea. Ți-am citit întâi blogul din scoarță în scoarță, cu păianjeni în ochi și lacrimi tăcute, apoi cartea. Mi-ai luminat sufletul cu parfumul tău aromat, cu dragostea ta, cu frumusețea ta. Te simt atât de vie, draga mea, atât de sinceră și blândă. 
     Când mă gândesc la tine, văd în mintea mea flori vintage, dulce, zâmbet și vanilie și mărturisiri pe care ai avut curajul să le faci. Te admir pentru tot. Pentru că ai luptat și ai ajuns unde ai vrut, pentru că erai atât de frumoasă în interior și în exterior. Te-am văzut numai în poze, și nu pot să-mi dau seama ce a fost în sufletul celor care chiar te-au cunoscut. Însă pot să-ți spun ce este în sufletul meu, care te-am cunoscut mult prea târziu și doar din prisma scrierilor tale. Tristețe, durere, gânduri bune și lacrimi și speranța că oriunde ai fi, veghezi. Zâmbești când ne găsim calea, te înfurii când ne rătăcim și te înduioșezi când încercăm, chiar dacă uneori nu reușim.
     Mulțumesc, Diana. Pentru tot ce ai făcut pentru noi, pentru tot ce continui să faci, prin blogul care încă există, blogul care este dovada unui suflet frumos, pe care Dumnezeu l-a vrut neapărat lângă El. Mă rog pentru tine și pentru sufletul tău.

Nu vei fi uitată, Diana cu vanilie

Nu voiam să cred că secundele trec.

Eram asemeni nisipului dintr-o clepsidră cu

Ploi.

Venise vremea să mă nasc.