Novus in cella cum libris #10

      Bună! Mi-am amintit cu câtă bucurie scriam prima postare cu acest titlu și mi-am spus că, dacă tot am revenit pe blog, se cuvine să readuc în prim plan această rubrică. Aparent, sunt cea mai cuminte și extrem de iubită și apreciată, fiindcă într-o perioadă de doar două-trei zile am reușit să strâng în jur de șapte cărți, toate cadouri primite de ziua mea (pe lângă comanda dată în secret pe Elefant). În altă ordine de idei, dragii mei, am primit cărți într-o disperare desăvârșită și, uitându-mă pe vechile mele postări cu noutăți, se pare că nu mă dezic deloc de statutul meu de iubitor de cărți, cu toate pauzele de rigoare.

Așadar, am primit volumele lipsă din Instrumente Mortale, adică volumul 2, 3, 4 și 6, întrucât Orașul Oaselor (1) și Orașul Sufletelor Pierdute (5) le aveam deja. Darul a venit din partea prietenului meu, care va descoperi, dacă nu a făcut-o până acum, că oricât de multe cărți aș primi, nu-s niciodată de ajuns. (inimă)

Instrumente Mortale, volumele 2 și 3;

Instrumente Mortale, volumele 4 și 6; 

 

      Am câștigat la concursul organizat de Cărți cu Colți noua apariție a editurii Epica, Ugly Love, romanul lui Colleen Hover, autoare pe care eu o ador. Presimt că o să plâng, nu că ar fi ceva nou. 

Ugly Love - Colleen Hoover

De la Ukume  am primit minunăția de mai jos, pe care o urmăream de ceva vreme. E ceva la coperta aia care mă fascinează, mă intrigă, deși încerc din răsputeri ei, nu chiar, să nu mă mai iau după exterior. Mulțumesc, kitty! 

Acid House - Irvine Welsh

    În plus, am primit tot cu ocazia zilei de naștere, Biblioteca umbrelor care este extrem de interesantă și oarecum se leagă de ceea ce studiez eu la facultate. Mulțumesc, Vlad!  

     Pe lângă cele primite, tocmai mi-am amintit că după ce am terminat sesiunea, sau pe atunci, am făcut o comandă mică pentru suflețelul meu pe elefant și mi-am luat Prințesa mecanică (Dispozitive Infernale #3), Elita (Alegerea #2) și O cale îngustă spre nordul îndepărtat, dintre care am citit doar minunăția de prințesă. 

Cam asta este captura mea din ultima perioadă. Voi în ce măsură v-ați disperat mamele și portofelele? Noutăți frumoase cu care vă mândriți? 

Recenzie Printesa Mecanica

Titlu: Prințesa Mecanică (Dispozitive Infernale #3)
Autor: Cassandra Clare
Editura: Leda

Atenție! Recenzia conține mici spoilere pentru cei care nu au citit volumele anterioare, Îngerul mecanic și Prințul mecanic.

Recenzie

„Căci din care alt motiv mă pătrunsese pe mine atât de ușor suferința aceea până în adâncul ființei, dacă nu din cauză că eu îmi clădisem sufletul pe nisip, iubind o ființă muritoare?”

      După anunțarea logodnei, pregătirile pentru nunta lui Jem cu Tessa sunt în toi. În ciuda faptului că Magistrul este încă în viață, iar intențiile sale nu sunt din cele mai bune, atmosfera din Institut este una pașnică. Jem și Tessa sunt mai îndrăgostiți ca niciodată, Cecily, sora lui Will, și-a început antrenamentul ca vânător de umbre, iar Gideon Lightwood s-a acomodat cu ceea ce presupune viața în cadrul Enclavei din Londra. Asta până ca Gabriel, celălalt Lightwood, să sosească, într-o stare deplorabilă la Institut, cerându-le ajutorul: Benedict Lightwormwood, tatăl celor doi și, totodată, cel care a conspirat împotriva lui Charlotte, a înnebunit încet, încuiat în biroul său, transformându-se într-o creatură inumană din pricina variolei demonului. Vânătorii pleacă împreună pentru a-l înfrunta, lupta împotriva acestuia aducându-i ulterior pe ambii frați, Gideon și Gabriel, la Institut, sub atenta supraveghere a lui Charlotte, dar, după acest incident, rotițele încep să se miște.

      Consulul refuză să susțină propunerea celorlalți vânători din Conclav, aceea ca Charlotte să devină noul Consul, însă încercările sale de a o incrimina nu au o finalitate. Bețele în roate puse de Consul tinerei Branwell nu fac decât ca Charlotte să dea dovadă de și mai multă înțelepciune și să demonstreze că ea este alegerea potrivită pentru a conduce și salva vânătorii de umbre. Cu toate acestea, Consulul încă deține puterea. Loialitatea nestrămutată a lui Will, Jem, Tessa, Cecily și a celor doi frați Lightwood față de Institut și implicit față de Charlotte  îi determină pe toți să lupte cu și mai mult avânt împotriva nedreptății și a maleficului Magistru.

   
 Jem este din ce în ce mai bolnav, iar drogul său, yin-fen se pare că nu mai este de găsit în Londra. Disperați, Will și Tessa vor face tot posibilul pentru a-l salva pe Jem, chiar dacă asta, poate, le va aduce moartea. Sacrificiul, disperarea și iubirea de netăgăduit sunt la ordinea zilei. Magia își face și ea simțită prezența în persoana lui Magnus Bane, iar macabrele creaturi de fier, mașinăriile mecanice prind din nou viață, mai puternice și mai înfricoșătoare ca niciodată, nemaifiind doar dispozitive, ci instrumente posedate, în care sălășluiesc demoni greu de înfrânt.

„Cânta despre iubire și pierdere și ani de tăcere, cuvinte nespuse și legăminte nerostite, și toate distanțele dintre inima lui și inimile lor.”

      Vânătorii îl întâlnesc din nou pe Magistru și află întreg adevărul despre el, despre familia lui și a Tessei, despre ce anume este tânăra metamorf și descendența sa. Într-o ultimă confruntare, în care praful, sudoarea,sângele, teama și disperarea ating cote inimaginabile, o confruntare aflată sub amprenta focului năucitor, Tessa realizează în sfârșit care este menirea sa; distrugerea, sau salvarea nephilimilor.

Părere

       Mi-a plăcut enorm de mult! Pe cât de genială, pe atât de sensibilă, desăvârșită și minunată! Povestea este descrisă atât de frumos încât mi-a fost greu, de multe ori, să mă abțin din a vărsa lacrimi. (Cred că aici este și vina traducătorului, care și-a lăsat puțin din suflet printre rândurile traduse. Mulțumim, Shauki, ești minunat!). Mai mult decât am spus mai sus, ar însemna să dezvălui detalii importante și asta nu se face, însă, vă asigur că merită să parcurgeți această ultimă aventură alături de Will, Tessa și Jem.
       Pur și simplu, ultima parte din minunata poveste a Dispozitivelor este despre sacrificiul suprem, despre moartea săvârșită în numele iubirii cele mai pure și am adorat fiecare capitol, regretând totuși, că mă apropii atât de repede de final. Epilogul a fost de-a dreptul extraordinar. Cum ar fi putut altfel? În ciuda exasperării mele față de tendința autoarei ca fiecare personaj să își găsească un soulmate, găsesc că asta nu a stricat deloc cursul acțiunii și m-am bucurat pentru fiecare moment, pentru fiecare personaj în parte. Aș vrea să recitesc cartea din nou, pentru prima dată, încă o dată și cu asta cred, am spus tot.

„Pulvis et umbra sumus.”

Noutati: sesiune, Dispozitive Infernale si Leda Edge

      Oglinda mi-a arătat neîncetat un chip obosit, cam vreo două săptămâni, așa. Sigur, e ceva foarte obișnuit ca cearcănele cearcănelor mele să facă cearcăne în perioada sesiunii, dar... Ce e asta? Să fie oare...
      Am dat de fire albe. Și cred că mi-a mai ieșit unul, în timp ce mi-am dat seama că am fire albe. Cum să vă spun, sesiunea asta, pe cât de ușoară fu, pe atât de grea. Pentru că da, am avut doar un examen scris, dar proiectele. Dumnezeule mare și toți îngerii la un loc! Să nu credeți că dramatizez, dar proiectele astea mi-au distrus nervii și m-au făcut să slăbesc câteva kilograme. Și să albesc. LA 20 DE ANI! Dar hei, notele au meritat. Cu vârf și îndesat, aș putea adăuga.

     
      Am avut o săptămână de vacanță, timp în care n-am făcut nimic. În mod normal, aș mai avea o săptămână, dar am obținut un stagiu de practică și mâine trebuie să mă prezint la datorie. Abia în urmă cu două zile m-am apucat să citesc și eu ceva, mai exact, volumul 3 al seriei Dispozitive Infernale și sunt mai mândră ca niciodată de mine. Am, în sfârșit, seria completă și o iubesc, iubesc toate cele trei cărți, pentru că nu sunt numai frumoase, ci și interesante și amuzante și m-au făcut să plâng des. Recenzia Prințesei mecanice în curând pe blog.

      În altă ordine de idei, am mai aflat o veste bună. După ce noua colecție a editurii Leda, Leda Edge a făcut senzație pe facebook, cea mai nouă postare a făcut ca inimile bookloverilor să bată mai tare. Recent, Leda Edge a anunțat că volumul 2 al seriei Atingerea lui Juliette de Tahereh Mafi este în curs de traducere, urmând să apară cândva anul acesta (sperăm în viitorul apropiat). Mi-a plăcut enorm Spulberă-mă, carte pe care v-o recomand din tot sufletul. Îi voi face o recenzie atunci când se anunță precomanda pentru volumul al doilea, asta în caz că cineva mai are vreun dubiu cum că n-ar merita.

     În plus, în timp ce nu dormeam, pentru că, mai nou, sufăr de insomnii, mi-au venit niște idei de articole care vizează tipurile și genurile de cărți pe care le citim, cum găsim motivația pentru a continua să lecturăm și cum să nu ne lăsăm ușor influențați de părerile contradictorii ale celorlalți cititori, pe fondul postărilor pe care le-am tot văzut pe grupul de facebook Din ce carte e asta? 

Update: Happy Valentine's Day! Dacă sărbătoriți asta. 

Pe curând! 

Recenzie Jurnalul unui fotograf

Titlu: Jurnalul unui fotograf
Autor: Emanuel Tânjală
Editura: Humanitas

„Fotograful nu este decât un martor al timpului.”

      Ne este rar permis să intrăm într-o lume în care timpul rămâne pe loc, o lume a mâinilor de o frumusețe greu de descris, o lume a subtilității, a bunului simț, o lume în care sufletele sunt captate pentru totdeauna în filme pierdute sau păstrate, pe carduri cu mulți megabiți, color și alb negru, în fotografii care dănuie.
      Jurnalul unui fotograf este mărturia lui Emanuel Tânjală, unul dintre cei mai buni fotoreporteri ai presei române din ultimii 40 de ani, o carte în care acesta își povestește cu o sinceritate absolută viața, puternic influențată de marea sa pasiune: fotografia.

Solul, Babele - Munții Bucegi

      De la începutul cărții și până la sfârșit, parcurgem un traseu interesant, traseul vieții autorului, care nu renunță la esența sa și la credința în libertate, într-un timp în care sufletele se cumpărau fie cu bani, fie prin asuprirea sistemului. Dintr-un colț în altul al României, vedem țărani în toată splendoarea lor, în costume tradiționale, muncindu-și pământul, crescându-și copiii și ducându-și traiul, cu bucuria specifică omului de la sat. Vizităm multe state din libera America și multe locuri din romantica Italie, marea iubire a autorului.
      Totul, dar absolut totul, inspiră pasiune, talent, dăruire totală, respect față de obiectul fotografiat și față de fotograf însuși, suntem inițiați nu în tainele fotografierii, a meseriei tehnice, ci în tainele fotografiei și a ceea ce înseamnă aceasta, a motivului pentru care o realizăm, a mesajului pe care vrem să îl transmitem.

„Oricine poate face fotografii, dar, din decență, nu toată lumea ar trebui să-și atașeze titlul de fotograf.” 

Noi doi - Parcul Tineretului (iarna)

      Autorul insistă asupra faptului că fotografia, ca orice altă artă realizată de oameni pentru oameni, ar trebui să aibă un mesaj, să transmită emoție, să inspire, să provoace curiozitate, să ridice semne de întrebare, să vină în ajutorul articolului la care este atașată. De asemenea, un alt aspect este acela al comportamentului care se schimbă atunci când oamenii pozează. Se recomandă fotografierea subtilă, iar nu agresivă, imortalizarea omului adevărat, așa cum e el, ori nu așa cum și-ar dori să fie.

„Fotografia trebuie să fie ca o carte bună, ca un zbor, ca o simfonie.” 

Flori de toamnă - Universitatea București

      Este o poveste fascinantă despre începuturi marcate de perioada comunistă, timp în care autorul a învățat meserie de unul singur, o poveste despre cum libertatea se putea simți, din prisma lui, doar prin munca sa, despre contactul cu lumea de afară, despre oameni, despre suflet și, mai ales, despre fotografie.

„Noi ne folosim de aparatele de fotografiat, dar fotografia o crează omul din spatele aparatului.”

Pescăruș - Parcul tineretului (toamna)

       Notă personală: Fotografiile sunt din arhiva mea, câteva din cele pe care le iubesc cel mai mult și în care am pus cel mai mult suflet. Ca fotograf -cu greu spus amator-, consider că acest jurnal vă va ajuta enorm în a descoperi mai multe despre această artă, veți afla lucruri extrem de utile, referințe pentru cărți tehnice și va reprezenta primii pași către întrebuințarea acestei meserii deloc ușoare.

Adriatica - Delta Dunării

Meduza blanda - The comeback

      Bună tuturor!

      Încep un nou capitol; meduza revine în blogosferă, cu forțe, idei și proiecte noi și frumoase. Și de data asta e pe bune. Am realizat că blogging-ul, pentru cei cu adevărat dedicați, nu e doar pentru un timp, nu e un moft, un trend, o fiță; e pentru totdeauna. Și îmi era prea dor de micul meu colț blând. Așa că m-am decis să revin aici, în locul în care am pus bazele multor prietenii, în locul în care am învățat, am scris, v-am povestit despre succesele și nereușitele mele, despre cărți, filme, locuri, evenimente. Despre mine, despre voi, despre suflete. Locul meu. Sunt meduza blândă. Cu și fără pauze de jumătate de an, sunt blogger. Și poveștile mele vor fi spuse aici în continuare.

      Anul care tocmai a trecut, a fost, din punctul meu de vedere, un an al pierderilor și al câștigurilor, pentru că nu există rău fără bine. Nu un an neapărat prost, dar un an în care am avut parte de foarte multe pierderi, de tragedii, de momente greu de îndurat, peste care, totuși, unii dintre noi am trecut cu bine. Am câștigat însă, mai multă dorință de a trăi, speranța că putem face să fie mai bine, mai frumos, că suntem capabili de lucruri extraordinare. Mergem mai departe și promitem că vom păstra întotdeauna, un gând bun, o amintire, o speranță, pentru cei care nu mai sunt, care au fost, care vor fi.

  
      Blogul acesta va suferi câteva schimbări, urmare a maturizării mele. Pauza de jumătate de an m-a ajutat să îmi modific puțin percepția, să fiu mai curioasă, să vreau mai mult. La final de postare, nu vă promit nimic. Nici mie nu îmi promit nimic. Lansez o provocare, mai mult pentru mine. Să-mi păstrez vie ambiția, dorința de a scrie, de a descoperi, de a trăi și de a iubi, mai mult decât am făcut-o până acum.

La mulți ani, dragilor! Un an nou frumos, nebun, trăit la maximum! 

Ce-am facut cand am tacut #2

      Salutări din Orașul Liniștii, de acasă! Vă salută Meduza, cea care n-a mai dat pe aici de câteva luni și care nu regretă acest aspect. Vă spune și de ce.

       Ok, revenim la persoana I, fiindcă e greu să vorbesc despre mine la peroana a III-a. În timp ce am tăcut, m-am gândit la multe lucruri. M-am întrebat dacă acest blog mă mai definește, dacă, după mai bine de 3 ani în care m-am identificat drept Meduza blândă, pot să o fac în continuare, ținând cont că m-am schimbat destul de mult. Și după lungi deliberări, Consiliul a luat o decizie. Rămân meduza. Dar nu Meduza blândă. Mă rebranduiesc un pic.
       În timp ce am tăcut, am fost în sesiune, am fost un voluntar de nota 10 la o grămadă de evenimente și am descoperit că îmi place să fac asta și că, deși nu știu exact ce vreau să fac cu viața mea, știu ce mi-a plăcea să fac. -adică events-

Festivalul de Statui Vivante

      Am fost la o conferință șmecheră, ICEE Fest, unde am ajutat la organizare. Totul s-a desfășurat în Mall Băneasa și a fost printre cele mai mișto experiențe din viața mea pentru că 1. n-am fost niciodată până acolo singură și 2. am avut ocazia să mă plimb printr-un mall gol și tăcut și în timp ce făceam asta, îmi tot spuneam: „Așa se duc toți, Anto, așa se duc.”

      Am mai fost voluntar la Sport Quest, la Semimaratonul Internațional, la Festivalul Soundcheck, la Festivalul Internațional de Statui Vivante și la Metalhead (despre care am scris deja o postare). Și pentru că fac asta destul de des, am lansat o rubrică, Prin ochi de voluntar, în care vă voi povesti experiențele mele.

      Pentru că da, mă întorc. Și o să o readuc la viață pe Meduza. Voi ce ați mai făcut? Ce lucruri frumoase ați mai descoperit? Cărți, filme, locuri, oameni? Mi-a fost atât de dor de scris, încât aproape că nu mai știam cum să o fac.

Bine te-am regăsit, blog drag!

Prin ochi de voluntar #1

Metalhead Meeting 2015

       Acum, după ce am dormit două zile, pot să spun clar și răspicat că Metalhead Meeting a fost cel mai șmecher festival de metal și printre cele mai mișto evenimente la care am participat în calitate de voluntar. Adică, nu mă înțelegeți greșit, din fiecare eveniment la care am fost -și am fost la destul de multe-, am învățat câte ceva, dar MH a fost un pic mai mult.

       Energia, oamenii, pletoșii, head banging-ul, brățările, bocancii, tricourile șmechere făcute franjuri, bere și jack, rock, metal, black, trash cât cuprinde, toate astea au făcut ca praful, căldura insuportabilă și munca propriu zisă să pară aproape nimic. 

      
        Am fost la festival prin intermediul Eventhor-ului, organizație din care fac parte, fiind repartizată în calitate de voluntar, în echipa de merch. Am lucrat alături de băieții de la Niche Records la merchendise, adică am vândut tricouri și CD-uri și viniluri și chestii. N-am împăturit atâtea tricouri în viața mea și de acum încolo promit solemn că o să am grijă ca hainele mele să fie așezate frumos în dulap, dar să vă spun de ce a fost atât de fain. În 3 zile am aflat de vreo 50 de formații rock șmechere de care nu auzisem niciodată, am interacționat cu toți pletoșii cumpărători, am stalkerit câțiva, am făcut poze și am făcut totul cu drag. Cortul nostru a fost amplasat lângă scena mică, așa că am fost trash-uită bine de către trupele care au cântat la pauză, dar a fost fain. Prea fain!Atât de fain încât îmi doresc ca Metalhead Meeting să mai fi durat câteva zile. O săptămână, dacă se poate.

Noi și fanii noștri de la Damage Case :)

     
        La sfârșitul zilei, în ciuda oboselii, a statului în picioare, a căldurii care te leșina, am ajutat și am vorbit cu oamenii așa cum aș vrea eu să fiu tratată și nu am niciun regret, deși am avut și experiențe mai puțin plăcute, care nu-și aveau locul. Oricum, ideea e că aș face asta din nou: pentru muzică, pentru oameni, pentru mine, iar experiențele negative n-au făcut decât să mă ambiționeze să comunic mai bine, să îmi păstrez atitudinea veselă și să nu las oboseala să mă oprească din a mă simți bine.

      Concluzia: Ne vedem la MetalheadMeeting 2016. \m/